Saturday 9 May 2015

Ierusalim, partea I




Miliarde de paşi s-au perindat de-a lungul a două milenii peste dalele albe de piatră ale acestui oraş sfânt şi, în continuare, Ierusalimul rămâne un furnicar de oameni veniţi aici din toate colţurile pământului. De toate limbile şi culorile, pelerini şi turişti se îndreaptă, cu dor şi drag, spre acest loc despre care putem spune fără să greşim că este cel mai vizitat de pe pământ. Totul musteşte de istorie biblică ca şi cum Evanghelia ar fi sculptată în zidurile groase ale acestui oraş străvechi. Pietrele "vorbesc" aici şi dacă porneşti dimineaţa devreme să le străbaţi, atunci când e linişte, vei putea asculta şoaptele lor pline de istorisiri din vremuri demult apuse. Însă unele dintre aceste pietre au un fel de a şopti mai deosebit, relatând despre o perioadă specială în care însuşi Creatorul lor a păşit pe-acolo, schimbând faţa lumii aşa cum era cunoscută până atunci. Povestirile lor, privitoare la acest Personaj divin, sunt vii şi actuale având darul de a-i umple pe toţi cei care le ascultă de bucurie, de speranţă şi putere de a merge înainte prin hăţişul acestei lumi.








Biserica Sfântului Mormânt











Mai târziu străzile prind viaţă, pâlcuri de pelerini încep să apară de după câte un colţ de stradă îngustă, privind cu ochi mari de jur împrejur, călcând grav pe pietrele şlefuite, până la luciu, de paşi şi de vremuri. La rândul lor negustorii îşi încep o nouă zi deschizând porţile grele de metal ale prăvăliilor şi scoţând la iveală mărfuri de toate soiurile, culorile şi mirosurile. Astfel, străzile înguste şi liniştite de mai înainte se umple dintr-o dată de o forfotă pestriţă. Mirodenii de toate soiurile încep să plutească în aer şi să umple nările trecătorilor, îmbiindu-i să ducă cu ei acasă aceste arome de tămâie, smirnă sau mir. Curiozitatea privirii este stârnită de tot felul de lucruşoare colorate, miniaturi sculptate în lemn, cruci şi cruciuliţe, metaniere, iconiţe, antichităţi, opaiţe vechi de lut sau de cele noi din alamă strălucitoare, cutii şi cutiuţe, sipete pline de bijuterii minuţios lucrate. Oamenii se opresc vrăjiţi în faţa acestui amestec de forme şi culori, agăţaţi şi de insitenţele comercianţilor care, chiar dacă la un moment dat pot părea agasanţi, dau totuşi un farmec aparte locului. Simţul auzului este şi el la rândul său chemat să descopere o lume inedită în zarva creată de acest bazar exotic cu cântecele sale orientale, cu babilonia limbilor şi cu chemările insistente ale negustorilor, punctate periodic de strigătele imamilor din minarete, astfel încât  toate simţurile ne sunt asaltate în acest univers aparte. 






  












Poarta Damascului




Impresiile cele mai puternice însă, care intră tot pe calea simţurilor, sunt cele care se duc direct la inimă, transmiţând o bucurie specială, duhovnicească, şi anume sunt cele care au legătură cu trecerea lui Iisus Hristos prin aceste locuri. O anumită familiaritate vine împletită cu această bucurie, ca şi cum cel care vede pentru prima dată aceste ţinuturi, s-ar fi întors, după o perioadă îndelungată, acasă. Acest sentiment decurge dintr-o concordanţă între ceea ce vede creştinul aici, cu ceea ce a auzit de atâtea ori la biserică, în duminici şi sărbători, la citirea Evangheliei. Istorisirile despre viaţa lui Hristos, pe care bunicii şi părinţii ni le povesteau de mici copii, se desfăşoară aici săpate în piatră, sub ochii noştri plini de mirare şi cutremur. Urmele trecerii Sale le vedem peste tot într-un perimetru neaşteptat de comprimat, deşi imaginaţia noastră probabil îşi creionase alte proporţii ale acestor locuri. Pagini nescrise din viaţa Mântuitorului ni se descoperă la fiecare pas, călcând la propriu pe urmele paşilor Săi. Un sentiment de evlavie şi înălţare îl încearcă pe orice om care ajunge pe aceste meleaguri, atunci când păşeşte pe aceleaşi pietre pe care a călcat El, atunci când, în grădina Ghetsimani, îşi lipeşte fruntea în rugăciune pe aceeaşi piatră pe care s-a rugat El sau atunci când, cu durere în suflet, sus pe Golgota, îşi pleacă genunchii pe aceeaşi piatră pe care a fost ridicată crucea pătimirii Sale. 
Bineînţeles că Iisus Hristos se află acum peste tot, alături de toţi oamenii pe care atât de mult îi iubeşte, şi cine vrea să Îl găsească o poate face din orice colţişor de pe întinderea acestui glob pământesc; cu siguranţă sunt oameni care sunt mult mai aproape de El fiind departe, la fel cum sunt oameni care sunt departe de El, chiar dacă ajung atât de aproape de locurile pătimirii Sale. Apropierea sau depărtarea au loc în sufletul nostru, la fel cum, Împărăţia cerurilor putem  să o dobândim în inima noastră, încă de aici, de pe pământ.

Grădina Ghetsimani

Piatra pe care s-a rugat Mântuitorul în Grădina Ghetsimani

Urmă a mâinii lui Hristos în timp ce se sprijinea sub povara Crucii

Stâlp adus din Pretoriu, de care Hristos a fost legat şi supus apoi la bătăi şi batjocoriri

Piatra ungerii

Celulă aflată în subsolul casei lui Caiafa, în care a fost închis Iisus înainte de a fi dus la Pilat

Celula din subsolul Pretoriului în care a fost închis Iisus Hristos, fiindu-i fixate picioarele în această piatră


- va urma -





Wednesday 29 April 2015

Istoria vie

Se plimbă printre noi, ne privesc adânc şi mari frământări răzbat din spatele frunţilor încreţite. Brazde adânci săpate pe pământul feţei lor aproape că ne spun singure drama unei întregi generaţii. O pagină de istorie, scrisă cu sânge şi sudoare, cu strângere de dinţi şi cu nădejdea salvatoare în  Cel de Sus, stă astfel întipărită pe obrazul lor. Sunt bunicii noştri, străbunicii noştri, bătrânii noştri, martori vii ai unui veac  tumultuos ce îşi face în continuare simţită prezenţa în tendinţele socio-politice actuale. Au fost târâţi prin războaie, închisori, lagăre, canale şi exiluri, însă Dumnezeu i-a întărit... şi au învins.
Sunt oameni care s-au sfinţit în cazne, pe câmpul de luptă sau în spatele zidurilor groase ale închisorilor, pe lângă care semenii lor treceau neştiutori. Mulţi dintre ei au plecat deja către casele lor celeste. Puţinii care mai trăiesc se încruntă şi suspină văzând cum aceleaşi forţe care i-au ţinut pe ei ani de zile în temniţele lor diabolice, cu şi mai multă viclenie vor să taie acum aripile libertăţii omului. Pe cei câţiva rămaşi, care privesc înspre noi cu o dragoste curată şi cu înţelepciune dobândită prin ani de şlefuire sufletească, să îi căutăm, să îi ascultăm, să îi respectăm şi să le arătăm dragostea şi recunoştinţa noastră pentru tot ce au făcut pentru noi, pentru acest neam. Pe cei care au plecat să îi pomenim cât de des putem şi să îi rugăm să mijlocească pentru noi la Părintele nostru, al tuturor, să ne îndrume paşii de acolo de unde sunt, spre izbânda credinţei şi a Neamului pe care cu atâta sacrificiu ni le-au lăsat moştenire.
Avem o obligaţie mare spre a duce ştafeta mai departe, suntem datori la rândul nostru să lăsăm urmaşilor o ţară şi o credinţă neştirbite. Să fim treji, să stăm mănunchi, uniţi împotriva duhului secularist ce se străduie să ne pustiască ograda. Să ascultăm mărturiile celor care au trecut prin focul încercărilor, să ne lăsăm inspiraţi de atitudinea lor, ca astfel să putem avea discernământ în deosebirea binelui de rău. Straja trebuie să fie neadormită, să fim pază vrednică a valorilor neamului nostru, ca astfel să putem fi şi noi exemplu pentru generaţiile viitoare, aşa cum şi strămoşii noştri sunt pentru noi. Dumnezeu să binecuvânteze Neamul Românesc prin Sfinţii pe care i-a dat.

(în fotografie - părintele Paulin Clapon, veteran de război, "răsplătit" de către comunişti pentru faptele sale de vitejie în slujba Armatei Române cu 19 ani de închisoare http://manastirea.petru-voda.ro/…/parintele-paulin-clapon-…/)


Tuesday 20 January 2015

Raiul inundat cu steril

Intr-o dupa-masa de duminica, impreuna cu un grup de prieteni, am fost sa vizitam una din cele mai triste zone de pe teritoriul romanesc, fostul sat Geamana, acoperit de o halda de steril, unde acum mai locuiesc in jur de 20 de suflete.
S-a mai scris si s-au mai prezentat imagini pe marginea acestui subiect, insa cu siguranta este unul dintre acele cazuri despre care oricat s-ar vorbi, niciodata nu e destul. Cu cat oamenii sunt mai bine informati asupra acestui gen de probleme, cu cat sunt mai sensibilizati, cu atat vor fi mai hotarati in a se opune altor proiecte care pot sa duca la dezastre ecologice similare.
Traim niste vremuri halucinante in care lacomia omului a ajuns sa distruga chiar leaganul vietii, pamantul din care se naste, din care se hraneste si in care isi traieste istoria scurtei sale vieti. Locuri cum este si acesta, pline de privelisti paradisiace, au darul de a umple inima omului de bucurie doar la simpla contemplare a lor. Insa in loc sa aprecieze acest dar, omul ce a facut? A inundat acest rai cu steril otravitor, a transformat o priveliste de vis intr-una dezolanta, rupta parca dintr-un film cu subiect post-apocaliptic. Dintr-un sat pitoresc in care traiau peste 400 de familii au mai ramas in jur de 15 care se incapataneaza sa vietuiasca aici, pe pamantul pe care il au de la stramosii lor, langa mormintele in care se afla ramasitele acestora.
Am reusit sa gasim acasa pe cativa dintre ei, nu am apucat insa sa trecem pe la fiecare. Oamenii s-au bucurat sa vada ca nu au fost uitati si ca nu sunt chiar singuri, chiar daca in prima faza nu stiau cine suntem si ce dorim. Am ajuns la doamna Valeria Bîrdea, sotia lui Eugen Bîrdea, cel care a aparut intr-un reportaj realizat de o televiziune. Am aflat cu durere ca sotul dansei a plecat sa-si caute mangaiere la Dumnezeu, in luna mai a anului trecut. Marturia acestor oameni e importanta si ne-am propus sa ne intoarcem sa ii ascultam pe toti si sa consemnam ceea ce au de povestit. Sunt suparati ca pe vremea cand a inceput totul au primit de la stat o suma infima de bani, a zecea parte din valoarea unei case la acea vreme. Sunt suparati ca mortii lor au ramas acolo sub steril, desi li se promisese ca vor fi mutati. Sunt suparati ca biserica unde au fost botezati, cununati, unde mergeau in fiecare duminica sa il slaveasca pe Dumnezeu, a ramas acolo, tintuita in halda namoloasa desi, la fel, era vorba ca va fi mutata. Insa realitatea este si mai dureroasa, si aceasta creioneaza si mai bine caracterul celor care se afla la pupitrele decizionale, iata ce ne marturiseste un localnic:
"Au venit recent sa dinamiteze biserica din lac, sa stearga urmele si sa nu se mai vada, insa Dumnezeu nu i-a lasat. Ii deranjeaza deoarece pe hartie biserica si cimitirul figureaza ca fiind stramutate, insa vedeti si dumneavoastra cu ochiul liber, realitatea este alta."
Oricate cuvinte am folosi, nu avem destule ca sa descriem tot acest cosmar, imaginile sunt putin mai relevante in acest sens. Este important sa vada cat mai multa lume ce se petrece in aceste zone, iar pe cei mai hotarati si mai insufletiti ii invitam chiar sa se urce in masina si sa mearga pana acolo, sa-i asculte pe viu pe acesti oameni si sa vada cu proprii ochi peisajul mohorat si otravit in care traiesc. Astfel, cu cat vor fi mai multi care sa cunoasca aceasta realitate, cu atat vor fi mai greu de manipulat de corporatii canadiene, americane, rusesti sau de oricare ar fi, care incearca sa convinga pe toate caile de "avantajele" unui astfel de proiect. Nu mai avem nevoie de astfel de "avantaje", de alte rani pe trupul tarii noastre, ne ajunge spre invatatura de minte dezastrul de la Rosia Poieni si altele de acest gen!
In incheiere voi prezenta marturia unei tinere ai carei bunici au trait in acest sat aflat acum sub milioane de tone de steril:

"Nu departe de Roșia Montană, peste câteva dealuri, unde acum zace un imens lac de steril sângeriu s-au născut și au trăit bunicii și tatăl meu. Soarta satului Geamăna este cumva pecetluită; lacul crește continuu, ca rezultat al exploatării cuprului de la Roșia Poieni, înghițind copaci și case, iar casa bunicilor mei este de mult sub oglinda otrăvitoare a lacului. Mă întreb ce ar spune ei uitându-se la ce a rămas din locul care a fost casa lor. Dacă ar înțelege că totul s-a făcut pentru un scop “nobil”; ce mai contează o mână de case, cimitirul, biserica, ce sunt acum acoperite de otravă? E suficient să arunci o singură privire spre ceea ce a fost o vale frumoasă, plină de viață, ca să te înfiori.
Oare vrem să vedem așa ceva și la Roșia Montană? Dar nu oricum, ci mult mai mare și mult mai otrăvitor? Iar întrebarea este: pentru ce? Sau mai bine spus, pentru cine? Oricum, nu pentru cei care încă locuiesc acolo sau pentru copiii lor, ci pentru câțiva oameni din țări străine care au văzut Roșia Montană doar pe machete.
Iar cei care s-au născut la Roșia Montană, dacă vor mai călca vreodată pe aici, se vor întreba unde sunt locurile în care au copilărit, casa parintească, ulițele pe care alergau, copacii sub care stăteau la umbră. Eeei, toate astea nu vor mai fi, dar în schimb vor găsi un crater imens care le va spune: „Aici a fost odată…” (Alexandra Roman)" 

























Iata si cateva imagini cu ceea ce a fost satul Geamana, inainte ca deseurile indiferentei sa se deverse peste el:




Alte link-uri pe acelasi subiect:

http://alba24.ro/foto-peisaj-de-iarna-pe-lacul-de-steril-care-a-ingropat-biserica-din-satul-geamana-in-muntii-apuseni-265737.html

http://www.weart.ro/in-apuseni-a-inceput-sfarsitul-lumii-3/

http://www.diseara.ro/ro/conversatii/turism-si-natura-6/rosia-montana-adevar-si-minciuna-2577

http://www.rosiamontana.net/